Aproape  de  cer

 

        „Existâ  lucruri  care  te  cheamâ  nu  atât  sâ  le  cunosti,
          cât  sâ-ti  arate  chipul  cu  care  le  privesti.“
                                                                    ( O. Paler, Caminante)

 

Nu   scriu  un  elogiu  celui   care  urcâ  muntele, nu  mâ  erijez  în  avocat   al  unei  pasiuni  care   nu-mi  flateazâ  proximitatea, ci, cu  detasarea  celui  care  priveste  din  afarâ, fiind  constient  de  riscul  subiectivitâtii, încerc  sâ  înteleg  starea  de  spirit  a  drumetului  de munte, reprezentârile  mentale  ce  stau  îndârâtul  neastâmpârului  sâu. Iar  dacâ  încercarea  de  a  intelege  se  preschimbâ  înr-un  laudatio  involuntar, se  prea  poate  câ  am   devenit, farâ  stirea  mea, un  admirator  rezonabil  al  montaniarzilor.

Este, oare, o  pasiune  comunâ  a  urca  pe  munte,  o  pasiune  asemânâtoare  cu   oricare  alta  din cele  pe  care  omul  timpului  nostru, cu  agenda  vesnic  încârcatâ, stie  sâ le  aibâ? – e  o  altâ  variantâ  a  uitârii de sine, un  refuz  sublimat  al  întâlnirii  cu  celâlalt? Ce  reresort  afectiv  si  mental  te  îndeamnâ  sâ  iesi  din  cotidian, din  realitatea  trivialâ  pentru  a  întâlnii  tâcearea  muntelui?  Nu  pleci  pentru  a  cauta  confortul  ori  pentru  a-ti  justifica  vacantele , nu  poti  fi  bânuit  de  evaziuni  profitabile (cel  putin  nu  în  ordine  pragmaticâ) sau  de vreo  ciudatâ  defulare  a  unei  pasiuni  erotice. Nimic  din  toate  astea   nu  explicâ  exercitiul  frecvent   ridicat  la  rang  de  glorie  privatâ  a  montaniardului. Cel  care  urcâ  pe  munte, urcâ  pur  si  simplu  fârâ  a  se  gândi  la toate  astea   asa  cum nici  o  floare  nu  îsi  teoretizeazâ  parfumul  pentru  a-si  justifica  nevoia  de  luminâ. Dar  eu   privesc  din  afarâ, având   suficientâ  detasare  pentru  a  evita  o  impudoare, impudoarea  celui  care  face  dintr-o  pasiune  devorator  de  întimâ  subiect  de  discutie  publicâ.

Asadar, nelâmurit, mâ  întreb: cum  îsi  reprezintâ  timpul, eternitatea, iubirea, neputiinta  si  moartea  cel  care  urcâ  muntele? Apetenta  înâltimilor  este, mistic  vorbind, întru  totul   fireascâ  si  socotesc  câ  are  drept  resort  dorinta de  a  multiplica  necenzurat  misterul  dincolo  de  linia  pe  care  cerul  o  inspirâ  ochiului. Prezenta  nelocalizatâ  matematic   a  înâltimilor  de  munte  întretine  sentimentul  câ  totul  se  prelungeste   indefinit  dintr-o  lume  în  alta. Un  cer  sub  care  nu  sunt  munti  e  ca  un  ev  mediu  fârâ  catedrale!

Miza  pelerinului  autentic  este  autocunoasterea. Si  nu e, oare,  firesc  sâ  fie  asa  atunci  când  osteneala  drumetului  este  însotitâ, pe-alocuri,  de  gânduri  care  se  ivesc  farâ  provocare  la  întâlnirea   cu  imensitatea  muntelui, în  fata  câruia  esti  silit  parcâ  sâ-ti  faci  bilantul   reusitelor  tale  mâsurându-ti  înâltimea  întelegerii, definindu-ti  asezarea  în  orizont  uman  prin  raportare  la  majestatea  divinâ? Intre  tine  ca  finitate  mâsurabilâ  si  necuprinsul  muntelui  mâsurabill doar  cu  pasul, dar  nu  dintr-o  datâ, se  interpune  nelinistea  devenitâ  peisaj  de  constiintâ  negativâ, constiinta  limpede  a  imposibilitâtii  de  a  pâsi  dincolo  de  mâsura  putintelor  tale  fizice  si  sufletesti, dar  având  neîncetat  sentimentul  infinitâtii. Ce  minunat  lucru  sâ  te  smereascâ  muntii  asezându-te  în  orizontul  dimensiunilor  tale  pigmee, dar  nu  reducându-te la  tâcerea  celui  învins, ci  la  tâcerea  care-ti  tâinuieste  sufletul  ca  la  finele  unei  liturghii. A  fi  pe  munte, având  constiinta  omenesculuii tâu,  e  o  liturghie   cosmicâ!

Mai  este  ceva  ce  se iveste  în  constiinta  ta  atunci  când  - departe  de  lume, dar  si  deasupra  ei  -  întâlnesti  alteritatea  muntelui, care  mai  mult  ca  oricând  ai  vrea   sâ  se  aseze  în  prelungirea  ta, nu  ca  limitare  ce-ti  pune  bariere, ci ,ca  într-un  panteism  franciscan, contopindu-se  cu  simtâmintele  tale. Acest  ceva  este  reprezentarea involuntarâ  a   divinitâtii. Tot  ceea  ce  fâptuim  intru  mâretia  spiritului  participâ  la  infinit; un  gest  de  admiratie  în  fata  unui  peisaj  presupune  si   anuntâ  absolutul  divin la  fel  de  mult  ca  si  o  rugâciuine solitarâ.

Cred  câ  muntele  te  face  sensibil  la  apropierea  cu  celâlalt. Când  esti  pe  munte  si   te  întâlnesti  cu  altcineva, simti  cum  expresia  te  stiu  dinainte  de  a  te  cunoaste  capâtâ  trup  perceptibil. Nu-l  întrebi : ce  faci? Ce  e cu  tine  aici?  Râspunsul  îl  stii  dinainte. Ii  adresezi  o  întrebare   de  parcâ  l-ai  fi  întâlit  ieri  urmând   a  continua  o  discutie  mai  veche, zâmbind  ca  si  cum  ai  fi complice  la  o  pasiune  neînteleasâ. Prieteniile  legate  pe  munte  au  cele  mai  mari  sanse  sâ  dureze. Ce  frumos  ar  fi  dacâ toate  ar  începe  undeva  pe  un  munte!

Când  esti  îndrâgostit   timpul  îsi  pierde  în mod  automat  obiectivitatea  pentru  a  se  împârtii  în  douâ: timpul  în  care  esti  cu  fiinta  iubitâ  si  tot  acel  timp  pe  care  îl  petreci  fârâ  ea  în  asteptarea  reîntâlnirii. Tot  asa  se  întâmplâ  si  îndrâgostitului  de  munte.

Nu  stiu  dacâ  am  înteles  bine  starea  de  spirit  a  montaniardului. Aici  e  la  fel  ca  si  cu  orice  altâ  simtire  adâncâ. Nu  o  poti  explica  pe  de-a-ntregul, nu  e  nevoie  sâ  demonstrezi  nimic, simti  sau  nu simti, atât.

As  vrea  sâ-i  spun  prietenului  meu  c-am   sâ  urc  cu  el  pe  munte,  sperând  câ  zeul  care  sâlâsluieste  acolo  imi  va  trezi  pasuinea  pentru  adâncuri  si  înâltimi. Si  din  vârf, de  sus, privind  fârâ  tintâ, voi  lâsa  lucrurile   sâ  se  întâmple  asa  cum  vor  ele, iar  apoi  voi  pleca   cu  o  altâ  întelegere, nâdâjduind  sâ  fiu  mai  simplu  si  mai  esential.

Articol publicat in revista „Amonte’’ Timisoara, anul II, nr. 5, pag. 4, mai 1999