Banalitate şi mister

 

              "Lumea este un clar obscur: există suficiente urme
şi semne ale unei prezenţe superoiare pentru a o
face suportabilă."
                                                                     (I.P. Culianu)

 

Potrivit gândirii lui M. Eliade, elementul esenţial al condiţiei umane este simţul sacrului. Cu alte cuvinte, ceea ce ne defineşte  -  ca fiinţe umane   - in chipul cel mai relevant este presimţirea unui dincolo nedefinit, dar dătător de sens. Pentru omul religios (homo religoisus) divinitatea  este acest dincolo, o forţă situată în afara lumii perceptibile, dar responsabilă de bunul ei mers. Nu rămân în spaţiul gândirii lui Eliade, ci doar preiau câteva idei mai relevante pentru contexul discuţiei noastre. În loc de sacru voi folosi cuvântul de mister fără a-i atribui un sens exclusiv religios şi fără a-l defini cu stricteţe logică - un lucru de altfel foarte greu - , ci voi spune că înţeleg prin mister acel ceva situat în zona de penumbră al fiecărui lucru sau fiinţe, uneori un simţământ mai mult sau mai puţin înţeles, o idee ce nu se lasă fixată prin limbaj. Voi spune, de pildă, că lumina pe care o produce flacăra unei lumânări are ceva deosebit, dar de îndată ce vreau să definesc în ce constă deosebitul ei mă împotmolesc. Felul în care înţeleg aici misterul nu are nimic în comun cu superstiţia, chiar dacă şi aceasta din urmă pare la fel de misterioasă. Banalitatea este, dimpotrivă, acel ceva, un obiect sau fiinţă, care nu inspiră nimic tainic, care îşi epuizează sensul, fară a provoca sau procura o nedumerire - ceva comun. Mai fac şi următoarea precizare: nici un lucru nu este misterios sau banal în sine, ci doar în relaţie cu un subiect uman. Prin urmare, ceea ce pentru mine este banal poate fi pentru un altul extrem de misterios.

Pentru un montaniard autentic, muntele este ceva misterios. Puneţi un asemenea om să-şi definească pasiunea, să explice în ce constă fumuseţea şi deosebitul muntelui şi veţi constata că nu o pate face. Sau dacă totuşi va încerca să găsească cuvintele, ele vor fi imprecise, metaforice. Uimitor e faptul că un amator (un nepasionat) va găsi mai multe cuvinte, putând vorbi cu detaşare. “E  uşor a scrie versuri / când nimic nu ai a spune” (Eminescu). Când ai o pasiune devorator de intimă, îi poţi presimţi sensul, dar, de cele mai multe  ori, nu-l vei putea explica.

Ştiţi în ce constă drama omului modern? în aceea că lucrurile au încetat să mai fie misterioase, că ele (lucrurile) nu-l incită în a mai găsi în spatele lor un sens sau o semnificaţie deosebită. Totul i se pare banal, uluitor de banal.Or, acest lucru este grav, căci omenescul tocmai în asta constă: presimţirea misterului. Orice om este tot ceea ce este pur şi simplu şi tot ceea ce înţelege şi simte dincolo de locul comun. Eliade ar spune, vorbind despre omul modern, că lumea a intrat într-un proces de desacralizare. Cosmosul (în sensul etimologic, ca ordine) s-a preschimbat în haos, adică dezordine. Pentru omul modern (absurd cum ar zice Camus) lucrurile nu pot avea un sens profund, nu pot avea, în general, un sens dincolo de prezenţa lor în imediat. Conştiinţa omului modern este umbrită de provizoratul irevocabil al fiecărui gest, de zădărnicia oricărui efort. Lui îi mai rămâne doar eroismul şi măreţia de a ştii că bolovanul lui Sisif nu este instrumentul său de tortură, ci doar o bucurie lipsită de orice viitor. Într-o lume în care Zeul încetzează a-şi mai face prezenţa suntem, moralmente datori, să înţelegem sensul unei lupte dintru început condamnată la piezanie.
Trebuie să ai un mit in viaţă, o poveste pe care o descoperi şi din care trăieşti şi la care revii în momentele cele mai întunecate ele existenţei. Altfel, orice ai face, totul e o zbatere nemântuită.