Conceptul de ``Lebensraum``

Spaţiul vital -Lebensraum -  este unul din conceptele fundamentale ale geopoliticii clasice germane. A fost lansat de Friedrich Ratzel, preluat de Rudolf Kjellen şi dezvoltat de geopolitcienii germani din perioda interbeclică, printre care şi de Karl Haushofer. Teza principală a teoriei Lebensraum-ului e că popoarele, pentru a se dezvolta, au nevoie de un spaţiu vital şi că întreaga istorie a omenirii este o luptă a statelor şi naţiunilor pentru a cuceri sau menţine spaţiul de care au nevoie.

Friedrich Ratzel este intemeietorul de drept al geopoliticii. El a operat cu termenul de geografie politica, intitulandu-si astfel lucrarea sa de baza: "Politische Geographie", aparuta in anul 1897. De profesie zoolog, el se apropie de studiul geografiei, cu ocazia calatoriei sale in America de Nord si Mexic unde, studiaza viata locuitorilor de origine germana. 

In analizele sale depaseste granita geografiei politice si face analiza politica. Astfel el vorbeste despre spatiu ca fiind limita naturala intre care se produce expansiunea popoarelor, arealul pe care acesta tinde sa-l ocupe. Autorul recurge la doua notiuni: concordante si discordante antropogeografice. Concordanta se realizeaza prin colonizarea interna, adica prin distributia omogena a populatiei pe suprafata statului. El isi exprima dezacordul in ceea ce priveste spatiul ocupat de Rusia, care avea o suprafata de 10 ori mai mare decat cea a Germaniei si o populatie de 2,5 ori mai mare decat a principalelor state europene la un loc. Cu aceasta ocazie Ratzel vorbeste despre "foamea de spatiu", care nu se justifica in cazul Rusiei, ea avand deja un teritoriu mult prea mare fata de necesar, dar care devine explicabila atunci cand se inregistreaza o densitate de populatie prea mare pe un spatiu mic, cum este cazul Germaniei. In acest caz va avea loc colonizarea externa, adica o migratie dinspre teritoriul suprapopulat spre cel subpopulat.
Presiunea demografica exercitata la granitele oricarui stat. Astfel daca tarile vecine au o populatie mult prea mare, ele vor tinde sa ocupe spatiile libere din teritoriul vecin lor, adica va avea loc acea colonizare externa de care vorbea

În a doua sa lucrare importantă, Politische Geographie (1897), Ratzel a indicat că dezvoltarea istorică a statelor trebuia aşezată într-un raport comparativ cu înflorirea politică a popoarelor. Acest din urmă fenomen depindea de dimensiunea şi profunzimea raporturilor dezvoltate de popoarele în cauză cu solul locuit de ele. Prin urmare, concluziona Ratzel, statele trebuiesc a fi considerate organisme care, asemenea celor animale şi umane, sunt mai puternice sau mai slabe. Organismele statale îşi datorau existenţa grupului uman, popoarelor, şi nu indivizilor care le compuneau. Cu cât un popor era mai mobil ­ această trăsătură nefiind caracteristică societăţilor primitive ­ cu atât dobândea mai multă forţă politică. Din această perspectivă, cunoaşterea şi comensurarea mărimii spaţiilor era direct subordonată suprafeţei în care circulau ideile şi proiectele politice ale popoarelor, existând concepţii mai mari şi mai mici despre spaţii, în special primelor fiindu-le caracteristice tendinţele de extindere. Războaiele reprezentau astfel, transpunerea geografică a nevoii de mişcare şi expansiunea politică a popoarelor.

Ratzel a identificat originea şi sursele constituirii forţei politice a popoarelor în evoluţia comunităţilor istorice ale indivizilor uniţi prin legături spirituale. În această perspectivă antropogeografia a fost metoda construită de Ratzel, care putea evalua, prin criterii şi mijloace comparative, performanţele atinse de varii comunităţi umane. Preluând viziunea dezvoltată de Kant asupra spaţiului, Ratzel a subliniat rolul primordial jucat în decursul istoriei de ceea ce filosoful german, locuitor al Königsberg-ului, a numit Mittelpunkte ­ sâmbure de civilizaţie. Mittelpunkte a devenit, de altfel, criteriul esenţial de analizare şi interpretare a statului în procesul de constituire organicistă a acestuia. Trei erau elementele de bază care asigurau funcţia organicistă a acestuia:

1. Spaţiul (der Raum) reprezenta suportul natural politic al statului, datorită raporturilor de natură istorică numite de Ratzel sângele şi pământul, poporul şi teritoriul. Organizarea politică a poporului şi a pământului a rezultat în întruparea unui organism personalizat antropogeografic. Organismul respectiv se distingea prin asumarea unei singure identităţi biologice şi geografico-culturale de către indivizii aceluiaşi popor. Consolidarea organismului politico-geografic al statului putea fi atinsă în două stagii: a) configurarea teritoriului naţional ­ Lebensgebiete: b) realizarea şi organizarea spaţiului vital ­ Lebensraum. Ultimul stagiu era acela în care se decidea conservarea funcţiilor vitale şi chiar supravieţuirea organismului statal.

2. Poziţia (die Lage) a fost considerată de Ratzel elementul aflat într-o relaţie directă cu formarea sâmburelui de civilizaţie ­ Mittelpunkte. Situarea într-o poziţie geografico-climaterică avantajoasă a generat formarea unor asemenea pulsari. Numai că, elementul geografic natural era valorizat de forţa politică conferită de popor. Când acesta din urmă nu a mai fost capabil să-şi menţină forţa politică, în ciuda condiţiilor geografico-climaterice favorabile, vezi decăderea statelor din Mesopotamia (văile Eufratului şi Tigrului), Egipt (valea Nilului), Romei, organismul antropogeografic a sucombat. Ratzel a explicat că, din punct de vedere antropogeografic, Europa s-a divizat în trei regiuni: mai întâi s-a constituit o regiune sudică ­ civilizaţia mediteraneană ­ suscitată de matricea greco-romană; ulterior, în nordul Alpilor, a luat fiinţă civilizaţia germanică; finalmente ­ raportat la timpurile contemporane lui Ratzel ­ a luat naştere o a treia regiune, în stepele răsăritene ale Europei, care le ameninţa pe primele două. Aşadar, Europa era alcătuită din trei arii antropogeografice, cea sudică ­ latină, central-nordică ­ germană şi estică de stepă ­ slavă.

3. Graniţele (die Grenzen) ­ reprezentau produsul mişcării iniţiate dinspre Mittelpunkte. Situată la periferia teritoriului statal, economic şi al poporului, graniţa nu rămânea o simplă linie de demarcaţie, ea devenind un organ periferic, dar foarte important al statului în creştere. Ratzel a enumerat trei mijloace ­ generate din Mittelpunkte ­ de lărgire a graniţelor: prin forţă militară şi războaie; prin comerţ; prin spirit şi comunicare, adică triumf cultural.
În 1901, Ratzel a publicat ultima sa lucrare majoră, Despre legile de creştere spaţială a statelor (Über die Gesetze des raümlichen Wachstums der Staaten). El a enumerat şapte legi, totodată etape, ale expansiunii statale. Expansiunea unor state urma să se producă pe seama altora. Procesul era generat de două categorii de factori: a) stimulii interni, proeminenţi la popoarele care erau capabile să îşi însuşească simţul spaţiului (Raumsinn) şi şcoala spaţiilor (die Schule des Raumses). Cele două însuşiri abilitau anumite popoare să îşi păstreze spaţiul propriu, pentru ca ulterior să obţină, chiar să îşi lărgească, spaţiul vital; b) stimulii externi, adică spaţiile subpopulate, care atrăgeau revărsarea civilizaţiilor fertile şi puternice, ale căror teritorii erau suprapopulate.

Concluzia finală a lui Ratzel era că forţa unei civilizaţii poate fi dovedită prin capacitatea acesteia de a desfiinţa graniţe. Marile civilizaţii aveau indentităţi continentale şi ocupau geospaţii (spre exemplu cel nord-american). Germaniei îi revenea misiunea istorică de a-şi forma un geospaţiu european, revărsându-se în primul rând în ariile în care locuirea umană era la un nivel inferior. Friedrich Ratzel a utilizat frecvent expresia Volk ohne Raum (popor fără spaţiu) atunci când aprecia neatingerea încă de către germani, a spaţiului vital.