Meditatio sau despre prestigiul interioritatii.
"Momentul cel mai însemnat din viaţa unui om este
momentul când el devine conştient de interioriatea sa;
urmările acestui eveniment pot fi cele mai binefăcatoare
sau cele mai îngrozitoare."
(Tolstoi, Jurnal -Noiembrie 1898)
Plecam de la premisa ca orice om îşi conturează statura moral-afectivă si intelectuală numai întrucât dincolo de perimetrul manifestărilor sale exterioare se afla nevăzut si imponderabil sediul interiorităţii sale. Cu alte cuvinte orice om întreg se compune dintr-un aici şi un dincolo al fiinţării sale. Nu ne propunem - în cele ce urmeazâ - o analiză psihologica specializata a ceea ce s-ar putea numi interioritate umana, ci doar , cu minime pretenţii, încercam să sugerăm câteva elemente care fac posibilă orice meditatie sau exercitiu de reflectie personală.
A accepta înregimentarea socială, a lua decizii, ba mai rau a te erija în formator de opinie sau a vehicula optiuni gata fabricate fără un exercitiu de deliberare prealabilă, a refuza cu orice pret indoiala si dilema - iata însemnul unei platitudini mentale si, in fond , al unei anormalitati care pe termen lung transformă lumea, spiritual vorbind, într-un spatiu cu efect de seră.
Interioritatea ca sediu al deliberarii care face posibila detasarea, dar si justa percepere a realităţii o vom corela cu onestitatea mentală. Orice om sincer cu sine si, prin urmare, onest în raport cu ceialti va admite că realitatea in care trăim este una nebuloasă sau cel putin perplexă care nu poate fi gestionată perfect, fără carente. "Am reusit o performantă stranie: să fim în acelasi timp depasiti de imprejurari si surprinsi de stari neconcordante, dar cu un aer de iluminati."(A. Plesu) Nu imi plac oamenii care nu se indoiesc niciodată, nu imi plac oamenii fara dileme, oamenii care pozeaza a experti, autori de retete existentiale si garanti ai succesului. Mania definitiei si orgoliul priceperii absolute sunt insemnul unei carente mentale nu o virtute intelectuala. Numai înţelegerea întretaiată spontan de penumbra misterului este scutită să încremenească în definitii, rămanând onestă. Trăim din ce in ce mai mult în orizontul unei interioritati anesteziate, inconjurati de oameni cu opinii tranşante, oameni grăbiţi să taie adevarul in două. Nu spun prin aceasta că fermitatea nu e buna sau ca decizia luata fara dileme e neproductiva, dimpotriva, spun insa ca derapajul in zona intolerantei de unde se recruteaza cele mai multe spirite inguste trebuie oprita si se cuvine a fi oprita. Indoiala este indecele normalitătii la scara noastra umana si conditie prealabila a înţelepciunii. Relatia echilibrată cu lucrurile este posibila numai întrucât există un spatiu al detasării.
A fi în lume, printre oameni, suferind si bucurându-te, dar în acelasi timp a te situa dincolo de ea, mirându-te. A fi printre lucuri, în miezul lor, si totodatâ dincolo de ele descifrându-le întelesul si noima. A fi actor si spectator deopotrivâ, acceptând jocul nesfârsit al dedublârii - iata indicatorul normalitatii, momentul care face cu putinta intelepciunea.
Sună tranşant, dar trebuie să spun ca nu mă poate interesa un om decît în măsura în care dincolo de el pot regăsi fiorul metafizic al existenţei sale, acel resort care face posibilă comuniunea adâncă cu ceilalţi, distinctă de "impulsul colectivist al consensului de suprafaţă"(Andrei Pleşu). Fireşte că interioritatea umană nu este numai tonică şi solară, echilibrată şi furnizoare de ordine, ea pote fi un câmp al contradicţilor şi al tensiunilor insolubile, dar ce mai este şi omul care se epuizează pe sine in spaţiul mărginit al loclui comun!?
In absenţa acestui depozit pe care l-am numit interioritate e cu neputinţă de imaginat avuţia sufletească a unui om. Există cărţi pe care le-am citit, locuri pe care le-am văzut şi care ne modifică interior. Un timp ele ne sunt fixate pe retină, iar apoi devin fragmente din noi înşine la care - de atâtea ori! - ne întoarcem pentru a ne simţi mai întregi. Le purtăm cu noi pretutindeni, până la capăt, cu neîntregirea noastră cu tot...
